.jpg)
Staretul Iustin Pârvu a împlinit pe 10 februarie 2010 frumoasa vârstă de 91 ani. Are ochii albastri si senini; pãrul si barba argintii se revarsã peste sutana neagrã monahalã. Trupul este drept si slab, ascetic. Vocea îi este puternicã si calmã, profundã. [...]
Pãrintele a îmbrãcat rasa neagrã în 1936, la Schitul Durãu, din Moldova, pe când avea numai 17 ani. Dupã doi-trei ani a fost trimis spre desãvârsire la Seminarul monahal de la Cernica, lângã Bucuresti. În timpul rãzboiului a slujit ca preot militar pe frontul de Est. Dupã rãzboi, vederile sale politice nu au plãcut noii ocârmuiri bolsevice, care l-a condamnat la 12 ani de temnitã grea. Pãrintele Iustin a fãcut periplul celor mai crunte închisori comuniste, dar temnita a însemnat pentru el o si mai mare apropiere de Dumnezeu, o 'zidire' în credintã. [...] Eliberat, în cele din urmã, pãrintele Iustin a continuat sã slujeascã la Mãnãstirea Secu, începand din 1964. Anii de 'reeducare' nu i-au afectat libertatea de gândire, fapt netrecut cu vederea de comunisti. Acestia îl aresteazã din nou, în 1975, si-i stabilesc domiciliul fortat la Mãnãstirea Bistrita, pentru a-l supraveghea mai îndeaproape. Revolutia din 1989 pune capãt prigoanei, iar pãrintele se întoarce la Secu. Doi ani mai tarziu, el se retrage în sihãstrie, cu gândul de a-si petrece restul zilelor în post si rugãciune. Însã vrerea Domnului a fost alta, ca în jurul pãrintelui Iustin sã se adune frati dornici de viatã monahiceascã. În 1991 întemeiazã mãnãstirea de la Petru Vodã, care ajunge la mai mult de 70 de vietuitori.
1. Vazînd niste frati care tocmai se calugarisera si care venisera sa-i binecuvinteze cu un cuvînt pentru viata, Parintele Iustin a spus: "Vai, ce de îngeri aici!"
2. Si apoi, sfatuind si îndemnînd spre jertfelnicie, a zis: "Prigoane, puscarii, lagare, temnite, izolari, înfomerari, schingiuiri, umiliri, astea le-am trecut si noi. Nu mai sînt atît de grozave. Dar prin ce veti trece voi, aceasta nu a mai fost de la începutul lumii pîna azi".
3. Un frate a întrebat: "Parinte, Avva Varsanufie vorbeste ca în vremea sa mai ramasesera doar trei purtatori de Dumnezeu. Si daca asta era la 550 de ani dupa Hristos, astazi cîti mai sînt?" A raspuns batrînul: "Trei sute. Caci la sfîrsitul vremii sfintii nu vor mai face semne si minuni, ci vor petrece nestiuti si necunoscuti, în smerenie".
4. Un ucenic a întrebat: Parinte, ce va sa zica aceea ca ceea ce va veni "nu a mai fost de la începutul lumii pîna acum"? Pai nu vezi, a zis, ca lumea întreaga e un Pitesti [e vorba de "reeducarea" de la Pitesti] urias? Daca pîna acum slugile diavolului au vrut sa ne lepadam de credinta, de Adevar, ceea ce va urma va fi satanizarea omului. Acum e înca o oarecare pace. Dar vor veni zile cînd se vor stradui din toate puterile sa îndraceasca, sa satanizeze omul. Si ei stiu de acum cum s-o faca. Si cine si cît se va putea împotrivi îndracirii fortate? Aceasta este plinirea cuvîntului pe care l-a zis Mîntuitorul: "Caci va fi atunci strâmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii pâna acum si nici nu va mai fi. Si de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scapa nici un trup, dar pentru cei alesi se vor scurta acele zile" (Matei 24: 21-22).
5. Cineva i-a zis: Parinte, am ispite, ce sa fac? A zis Batrînul: Cere de la Dumnezeu sa-ti mai adauge. Aceasta este Crucea. Nu cere sa ti se ia, ci sa ti se mai adauge. Ca sa meriti Învierea.
6. O ucenica, mama unui baiat si insarcinata cu al doilea copil, ii marturiseste Parintelui ca acum sarcina i se pare mult mai putin dificila fata de precedenta; Parintele ii raspunde: "asta pentru ca primul a fost baiat si vrasmasul s-a luptat cu mai multa indarjire, ca nu cumva sa ajunga unul in plus la Taina Hirotoniei". Dupa cateva luni, femeia a nascut o fetita.
De ce existenţa Părintelui Iustin Pârvu ne pune în faţa unui proces de conştiinţă?
Pentru că destinul său se identifică cu cel al neamului nostru. Prigoana, năpasta, loviturile, foamea, frigul, arşiţa, obida i-au transfigurat în fiinţă Chipul lui Dumnezeu, toate acestea au stimulat iubirea de oameni, înţelegerea, iertarea şi nu au dat loc răzbunării, blestemului sau urii.
Pentru Părintele Iustin viaţa înseamnă sacrificiul părţii faţă de întreg, a singularului faţă de social şi ne duce cu gândul la rugăciunea: "Îţi mulţumesc Doamne, că mi-ai oferit onoarea să sufăr pentru Neamul meu" aşa cum spunea Petre Ţuţea (cu care a stat în închisorile politice). "Viaţa este un mijloc, un moment auxiliar. În clipa în care faptul ei ar fi absolutizat, în clipa în care viaţa ar deveni totul, ea ar sărăci până la desfiinţarea spirituală a subiectului trupesc şi moral pe care-l veşniceşte" (Max Scheller). Părintele Iustin revarsă peste noi înveşnicirea. "Sunt înfrângeri şi sunt sacrificii care trezesc un neam la viaţă după cum sunt biruinţe dintre acelea care-l adorm" (Nicolae Iorga).
Generaţiile actuale au crescut cu spectrul fricii - nu am avut MODELE. S-au cultivat în noi toate acele trăsături care compromit sentimentul de demnitate. Cinstea e do-vadă de slăbiciune. Adevărul este semn "al slabei minţi". Holocaustul asupra românilor a ucis mai mult decât oameni - a ucis dorinţa de a trăi frumos, a ucis lumina adevărului. Conştiinţa românească a suportat un proces de auto-surpare prin subminarea sistematică a logicii evolutive a valorii interioare omeneşti - a spune adevărul înseamnă o vină pentru care poţi plăti cu o pedeapsă aspră. Ameninţarea există şi persistă. Sintagma: "Ce foloseşti dacă spui adevărul?" îşi are şi acum o aplicabilitate dureroasă. Pentru că nu se poate conştientiza că ascunderea adevărului duce la involuţie, amplifică răul. Ne-am obturat încrederea în utilitatea angajării într-un concurs al valorilor.
Şi totuşi mai există în România oameni. Îi găsim în locuri modeste, nesemnificative, sătui să meargă împotriva curentului, cuminţiţi în entuziasmul lor de nenumăratele lovituri ale prostiei şi platitudinii mediocrităţii, sau ieşind din subsolurile închisorilor ca nişte spectre ale dreptăţii şi sfinţeniei.
Care este modelul de român pe care am vrea să-l venerăm, să fim mândri că există, acel om la care să ne întoarcem mereu pentru a găsi izvoarele binelui şi adevărului sublim, pentru a ne curăţi, lumina şi desăvârşi? Există. Trebuie doar să-i căutăm, să-i descoperim şi să primim marea bogăţie de spirit şi lumină pe care ei o revarsă spre noi - IATĂ OMUL!
Cine este Părintele Iustin PÂRVU?
"Sunt un om liber şi fac ce vreau. Nu mă tem de oameni." Această sintagmă rostită de Părintele Iustin în faţa anchetatorilor comunişti l-a costat 5 ani de puşcărie grea pe lângă cei 12 pe care îi făcuse deja. În acest context libertatea îşi contura definiţia ca "starea de libertate de păcat" cum spunea un alt mare stâlp al spiritualităţii şi demnităţii româneşti - Părintele Arsenie Boca şi singura teamă era cea de Dumnezeu pentru că este singura născută din iubire care nu perverteşte sufletul, cealaltă frică, (de oameni) este expresia deformării interioare a conştiinţei cu urmări distrugătoare.
Părintele Iustin, Stareţul Mânăstirii Petru Vodă, s-a născut în satul Petru Vodă la 10 februarie 1919 într-o familie de ţărani munteni şi a crescut împreună cu cinci fraţi şi două surori. La 17 ani a intrat în viaţa monahală la Schitul Durău mânat de o chemare sublimă spre cele sfinte. Plaiurile nemţene, încărcate de rugăciune şi fapte de vitejie ale strămoşilor noştri, au sculptat în sufletul său matricea valorilor fundamentale ale neamului neîngăduind, peste timp, a face vreo concesie sau a cădea din această formă pecetluită de Dumnezeu în sufletul său curat.
Un chip de o seninătate siderală te întâmpină cu o privire caldă şi în acelaşi timp pătrunzătoare. Trăsăturile fine, delicate, ţinuta sprintenă şi elegantă, fac din Părintele Iustin o prezenţă care încântă şi bucură de la prima vedere. Dar ce ne farmecă este imensa lumină cu care ne învăluie prezenţa sa. Este greu de tradus în cuvânt această trăire de bucurie şi teamă, de fericire şi rigoare severă, de putere autoritară şi duioşie tandră, de sobrietate pioasă şi zâmbet şugubăţ, împăciuitor, de simplitate şi imensă generozitate. Toate te cuprind şi rămâi cu o comoară în suflet pe care vei încerca mereu să o meriţi pentru că ţi-a fost dăruită fără vreo condiţie, fără preţ, nemărginită.
Viaţa Părintelui se prefigurează între realitate şi transcendent, între momente limpezi a căror asprime te cutremură neîndrăznind să te compari a fi într-o situaţie asemănătoare datorită grozăviei suferinţelor trăite, şi momente de sublim înălţător când însuşi Dumnezeu a pus mâna Sa Atotputernică peste cel aflat în grea cumpănă, ocrotindu-l împreună cu fraţii săi întru suferinţă şi martiriu. Oamenii din Munţii Neamţului ştiu multe despre Părintele Iustin. Este atât de iubit şi respectat încât la rostirea numelui său eşti imediat ajutat şi îndrumat. Se po-vesteşte că în anul cumplit al foametei - 1946, Părintele, care era diacon atunci, împreună cu preotul Pantelimon de la Schitul de la Viaduct, au pornit cu Icoana Sfintei Ana într-un pelerinaj peste pământurile arse de seceta prelungită. Slujbele lor întâmpinau disperarea şi jalea şi lăsau în urma lor ploaia şi bucuria. S-au strâns, din satele prin care au trecut, mii de oameni care i-au urmat într-o pioasă şi curată recunoştinţă. Acel convoi al speranţei şi credinţei a supărat autorităţile comuniste care l-au luat în vizor suspectându-l şi chiar acuzându-l pe Părintele Iustin de "agitaţie mistică".
Dar calvarul abia de acum începea. În târgul Romanu-lui unde urma cursurile seminarului, Părintele a fost arestat în anul 1948 pentru vina de a fi făcut parte din Mişcarea Legionară.
Înainte de toate trebuie clarificat, "sine ira et studio" (fără ură şi părtinire), ceea ce a însemnat, pentru tineretul de atunci, gruparea politică care nu a fost un partid, dar care a avut o doctrină şi a cucerit sufletele români-lor dornici de a-şi păstra ţara lor neîntinată de cancerul comunist. A defini această mişcare este o îndrăzneală. De ce? Pentru că ea a adus sublimul ceresc în inimile româneşti umplându-le de speranţă şi încredere în "Forma cea mai înaltă a geniului românesc." "Profunzimea ei este atât de mare încât ni-meni nu o poate pătrunde, raţional nu o încape" (Sunt cuvinte rostite cu evlavie şi har, cu lacrima sufletului ofrandă adevărului de Părintele Iustin Pârvu în 15 August 2000 la Mânăstirea Petru Vodă.). Este nevoie şi de suflet pentru a întregi cunoaşterea - şi acest suflet era sufletul românesc umilit, lovit, scuipat, schingiuit şi răstignit pentru adevăr. Câţi dintre noi pu-tem duce această cruce aşa cum au dus-o cei ce au crezut cu adevărat în acest ideal? Iată de ce este o îndrăzneală să rosteşti măcar aşa un crez! Mai întâi este necesar a o scoate din bălăcăreala în care a fost târâtă de o duşmănie diabolică străină fiinţei româneşti. Noi românii nu avem voie să ne trădăm trecutul ci, pentru a continua să existăm, trebuie să ni-l asumăm. "Dar nu trebuie să deznădăjduim, dacă nu suntem cum se cuvine să fim. Răul este că ai păcătuit, omule! Dar de ce nedreptăţeşti pe Dumnezeu şi-L socoteşti neputincios din neştiinţă?" (Filocalia, vol. V - Petru Damaschin, Învăţături Duhovniceşti, pag. 132.)
Părintele Iustin a început Golgota lui la închisoarea din Roman unde a fost anchetat împreună cu alţi 68 de oameni, timp de o lună, în podul securităţii cu "dulăii la gâtul nostru, întinşi cu faţa în jos". Iată ce spune părintele despre acele momente terifiante: "Prima parte a temniţei a fost cu mult zăduf, nu-ţi dădeai seama de ce eşti acolo; dar să-ţi dai seama că nu mai eşti nimic şi să te gândeşti ce vei face - ce ai de apărat!…" Părintele avea de apărat chiar fiinţa neamului nostru asemeni miilor de români care nu au cedat supliciului care desfiinţează substanţa primă a fiinţei - sufletul. Ei nu ne-au vândut sufletul, ci ni l-au ocrotit cu preţul vieţii. Ştim noi, oare, să ne păstrăm sufletul? Ajută-ne, Doamne, să nu ne vindem sufletul, asemeni lui Iuda, pe o pungă de galbeni!
A urmat momentul procesului la Suceava. Acesta s-a ţinut în interiorul închisorii numai în timpul nopţii. Lumina zilei nu ar fi suferit atâta josnicie a înscenării unor vinovăţii care erau de fapt cea mai legitimă şi firească atitudine de om şi de român. Dar atunci nimic nu mai era normal. Poate era "ruşinea" judecătorilor, care în zelul lor, au dat condamnări atât de mari încât s-a sesizat şi Gheorghiu Dej. Erau aceiaşi care-i condamnaseră pe comunişti în anii 1941-1945 şi sperau, în van, că aceştia vor uita comportamentul lor. În final, părintele a primit 12 ani şi a plecat într-un trist convoi care avea în ultimul vagon, ca deţinuţi, tocmai pe zeloşii judecători. Se îndreptau spre închisoarea Aiud. Undeva, spre Ilva Mică, se zărea un apus de soare pe care cei 80 de deţinuţi înghesuiţi în fie-care vagon, l-au privit pe rând. Peisajul acesta era, poate, o urmă de consolare în atmosfera înăbuşitoare din acele vagoane ale calvarului.
Privirea Părintelui Iustin se îndreaptă cu o uşoară nostalgie spre acele vremuri. O pace gravă se lasă peste chili-a modestă în care pădurea de brazi trimite o boare răcoroasă şi soarele care apune lasă să cadă peste noi o lacrimă de sânge care ne înfioară. Parcă am vrea ca părintele să nu îşi mai amintească din suferinţele trăite. Inimile noastre sunt cutremurate de imaginile groteşti ale închisorilor, ale celulelor îngheţate, ale schingiuirilor de neînchipuit care măcinau ca nişte mori ale iadului tinereţea, elanurile, iubirile, vieţile unei generaţii de români vinovaţi de a fi fost fii ai acestor pământuri ale Grădinii Maicii Domnului.
Ce noroc că începe slujba de seară. Rugăciunea călugărilor se revarsă peste poiana în care se ridica mândră Mânăstirea Sfinţilor Arhangheli şi o mângâiere nevăzută ne aduce din nou liniştea în suflete.
A doua zi păşim cu sfială, după o îndelungată aştepta-re, în chilia Stareţului. Părintele este "îngropat în popor", după spusele unui prieten apropiat, adică din zori şi până seara dar şi o bună bucată din noapte, Părintele ascultă necazurile oamenilor. Le alină durerile, le dăruieşte har şi sprijin; sfatul înţelept le arată calea dreaptă. Păsurile lor sunt înfăţişate în faţa lui Dumnezeu prin pomenire zilnică cu multă credinţă, în biserică, la Sfintele Slujbe. Dar nu numai atât, ci ei primesc şi un pat pentru a se odihni şi mâncare pe gratis. Niciodată părintele nu osteneşte să asculte păsul omului, vin cu miile la el, nu mai are timp nici pentru a gusta ceva din bucatele pregătite. Mai întâi de toate sunt oamenii şi necazurile lor. Şi mângâierea lui nu e puţin lucru.
Ne-am strecurat în chilia mică, îngenunchem cu smerenie în faţa Părintelui şi îl rugăm să ne mai povestească din odiseea infernului pe care a trăit-o. Ne pomenim la închisoarea Aiud împreună cu un fost ministru al transporturilor şi un general, fost ataşat militar la Paris. Portretele lor sunt jalnice, stăteau de 2 ani acolo şi deja urmele dezumanizării prin tratamentul aplicat acestor oameni îşi arătau spectrul: pielea căzută, feţele trase, foamea atroce făcea ca un cartof furat să fie o mare victorie. Toate acestea erau argumente grăitoare pentru regimul ce avea să-l înfrunte şi părintele timp de doi ani şi jumătate aici şi mulţi alţi ani în alte locuri la fel de terifiante.
Mare noroc a fost pentru Părintele că, la terminarea acestei perioade la Aiud, a scăpat de o iminentă trimitere la Piteşti, căruia i se dusese vestea şi în străinătate. Cercurile democratice ale lumii s-au sesizat făcând presiuni asupra autorităţilor comuniste să oprească nelegiuirile asupra deţinuţilor politici. Şi aşa a ajuns Părintele Iustin la minele de plumb de la Baia Sprie în urma unui ordin oficial care prevedea trimiterea acestor deţinuţi la munci (acele munci care să asigure totuşi acelaşi scop ca la Piteşti, exterminarea, desfiinţarea acelor români care, prin modul lor de a fi, prin credinţa în Dumnezeu şi în valorile fundamentale ale vieţii, prin exemplul lor deranjau procesul de dezumanizare şi mancurtizare a neamului românesc, adică anihilarea noastră ca popor).
A învăţat repede meseria de miner. Fostul ministru al minelor era şi el deţinut şi s-a putut organiza o muncă eficientă în ciuda tuturor încercărilor de a se face imposibilă supravieţuirea în acel loc. La început, civilii care lucrau la abataje îi priveau ca pe nişte criminali odioşi, instruiţi fiind să nu vorbească niciodată cu ei şi miliţienii aveau aceeaşi atitudine. Informatorii, dintre civili dar şi dintre deţinuţi (unul fusese "jandarm vechi al lui Antonescu":), creau o atmosferă de neîncredere şi mai mare.
Cu timpul au început să-şi mai schimbe atitudinea. Într-o dimineaţă deţinuţii au găsit un miliţian căzut între abataje lovit fiind de o roabă în faţa puţului. Era aproape mort. Deţinuţii i-au dat un prim ajutor salutar (ar fi putut să-l lase acolo şi ar fi murit imediat). Au anunţat paza şi a fost transportat la spital. În urmă au fost imediat acuzaţi că ei ar fi încercat să-l suprime. Mare a fost mirarea tuturor când, miliţianul revenindu-şi, a povestit că dacă nu ar fi fost scos de unde căzuse singur lovit de un bolovan, la prima mişcare a abatajului ar fi murit. De atunci atitudinea faţă de deţinuţi s-a schimbat simţitor.
După această întâmplare civilii au început să aducă, pe ascuns, cărţi şi ziare, vin şi câte o bucăţică de pâine (acestea au fost strânse cu mare grijă de preoţi (dintre deţinuţi) pentru sfânta împărtăşanie). Un informator a pârât şi civilii milostivi au dispărut - au fost şi ei condamnaţi.
La începutul şutului, noaptea, se făceau rugăciuni. Din cei 5-6 deţinuţi unul rămânea la intrare şi se ruga, fiecare lăsa câte o rugă pentru cei dragi de acasă, pentru copii, pentru părinţi, pentru soţii şi pentru ocrotirea lor în acel loc deosebit de periculos. Se spuneau acatiste, paraclise, psalmi. Părintele ne spune: "Rugăciunile în adâncuri erau cele mai puternice şi…trăitoare rugăciuni".
Într-un an, de Sfintele Sărbători ale Paştilor s-a organizat de către deţinuţi Slujba de Înviere. Era o mare îndrăzneală. Nimic nu supăra mai tare pe aceste personaje apocaliptice care întruchipau gardienii şi oficialii închisorii decât pomenirea lui Dumnezeu şi rugăciunile.
Părintele ne povesteşte cum au improvizat din 30 de sfredele - 30 de clopote şi, la semnal, s-au adunat vreo 30-40 de deţinuţi. S-a început Sfânta Slujbă de Înviere. În noaptea adâncurilor (la 40 de metri sub pământ) s-a înălţat mai sus ca oricând ruga de mare taină…"În zeghe, în şanţuri cu apă acidă, cu târnăcoapele în mâini au trăit cea mai frumoasă Înviere bine primită la Dumnezeu", şi… Lumina a venit. Ca o minune, până la terminarea Slujbei, nimeni nu a sunat pe securiştii de sus şi nimic nu a tulburat acel moment de graţie de la Dumnezeu. "Hristos a înviat!" a răsunat de la unii la alţii, pentru câteva clipe deţinuţi şi gardieni erau toţi unul, fără deosebire s-au salutat creştineşte. Uitând parcă de groteasca misiune de călăi, gardienii nu au putut opri harul să vină peste ei toţi - fraţi învrăjbiţi de forţele întunecate ale răului. Pentru o clipă acesta fusese îngenunchiat şi lumina iubirii le-a încălzit inimile tuturor… Afară au fost întâmpinaţi cu mitraliere şi paradoxal, au fost ţinuţi doar două zile "sub cheie".
În faţa duşmăniei şi urii românii au răspuns cu iubire. S-au rugat şi se roagă şi acum pentru călăii lor. Bine că neamul nostru mai are oameni. Ei sunt. Mai sunt izvoare prin care sfinţenia aduce mântuire pentru noi. Ei sunt de veghe şi ne ajută aici sau în ceruri. Harul lor ne dă putere şi demnitatea de a înfrunta răul din noi şi cel din afara noastră. Pe aceşti oameni îi putem numi: Ilie Cleopa, Arsenie Boca, Dumitru Stăniloaie, Constantin Galeriu, Teofil Părăian, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu şi mulţi alţii pe care îi putem întâlni la Petru Vodă, la Pângăraţi, la Sâmbăta de Sus, la Techirghiol sau oriunde în "Ţara de tămâie şi cer". "Dar noi nu suntem visători ci lucrători ai lui Dumnezeu. Ţara trebuie simţită şi sfinţită - prin noi oamenii care să fim mai buni, mai smeriţi, mai credincioşi, mai harnici şi să făurim Ţara visurilor noastre" (Părintele Teofil Părăian - fragment dintr-un discurs ţinut la TVR alături de o serie de politicieni, 22 August 2000).
Sunt fapte care ne obligă - atât cele din 1989, cât şi cele care se adună mergând mai înapoi în timp… Riscăm să ne risipim în neant. Merităm să fim aruncaţi la groapa de gu-noi a omenirii dacă vom continua să scuipăm în icoanele care ne veghează. Este important să învăţăm din lecţia istoriei - atât cea anterioară dictaturii comuniste, cât mai ales din "istoria noastră recentă."
În fiecare din noi există şi bine şi rău depinde pe ce poziţie te aşezi - iată pilda fiului risipitor - părintele s-a bucurat că s-a reîntors şi nu a mai luat seama la ceea ce făcuse bine sau rău (dar pe care nu-l mai avea). Este de ajuns să ne recunoaştem în noi răul şi el nu mai există - aşa ne învaţă marii înţelepţi. Dar nu putem fi mai buni dacă nu ne şi silim de a ne face mai buni - "bunătatea nu vine aşteptând-o ci vine realizând-o", spunea un mare duhovnic al nostru.
Există în fiecare român un dor de lumină, de libertate, de adevăr. Când omul este liber devine creativ. El transformă lumea prin idei noi care revoluţionează gândirea şi viaţa dând consistenţă timpului.
"Veniţi copii să vă binecuvântez!"
Ne despărţim de Părintele Iustin cu o mare tristeţe care este în acelaşi timp o mare fericire, fericirea de a fi stat în preajma sa, de a fi primit lumina sa dumnezeiască. Să ne trăiţi Părinte Iustin mulţi ani înainte! Să ne ajutaţi să ne regăsim pe noi înşine români şi creştini deopotrivă uniţi şi demni.
Să ne folosim sufleteşte şi să rugăm pe Domnul să ne ţină duhovnicii!
Pãrintele a îmbrãcat rasa neagrã în 1936, la Schitul Durãu, din Moldova, pe când avea numai 17 ani. Dupã doi-trei ani a fost trimis spre desãvârsire la Seminarul monahal de la Cernica, lângã Bucuresti. În timpul rãzboiului a slujit ca preot militar pe frontul de Est. Dupã rãzboi, vederile sale politice nu au plãcut noii ocârmuiri bolsevice, care l-a condamnat la 12 ani de temnitã grea. Pãrintele Iustin a fãcut periplul celor mai crunte închisori comuniste, dar temnita a însemnat pentru el o si mai mare apropiere de Dumnezeu, o 'zidire' în credintã. [...] Eliberat, în cele din urmã, pãrintele Iustin a continuat sã slujeascã la Mãnãstirea Secu, începand din 1964. Anii de 'reeducare' nu i-au afectat libertatea de gândire, fapt netrecut cu vederea de comunisti. Acestia îl aresteazã din nou, în 1975, si-i stabilesc domiciliul fortat la Mãnãstirea Bistrita, pentru a-l supraveghea mai îndeaproape. Revolutia din 1989 pune capãt prigoanei, iar pãrintele se întoarce la Secu. Doi ani mai tarziu, el se retrage în sihãstrie, cu gândul de a-si petrece restul zilelor în post si rugãciune. Însã vrerea Domnului a fost alta, ca în jurul pãrintelui Iustin sã se adune frati dornici de viatã monahiceascã. În 1991 întemeiazã mãnãstirea de la Petru Vodã, care ajunge la mai mult de 70 de vietuitori.
1. Vazînd niste frati care tocmai se calugarisera si care venisera sa-i binecuvinteze cu un cuvînt pentru viata, Parintele Iustin a spus: "Vai, ce de îngeri aici!"
2. Si apoi, sfatuind si îndemnînd spre jertfelnicie, a zis: "Prigoane, puscarii, lagare, temnite, izolari, înfomerari, schingiuiri, umiliri, astea le-am trecut si noi. Nu mai sînt atît de grozave. Dar prin ce veti trece voi, aceasta nu a mai fost de la începutul lumii pîna azi".
3. Un frate a întrebat: "Parinte, Avva Varsanufie vorbeste ca în vremea sa mai ramasesera doar trei purtatori de Dumnezeu. Si daca asta era la 550 de ani dupa Hristos, astazi cîti mai sînt?" A raspuns batrînul: "Trei sute. Caci la sfîrsitul vremii sfintii nu vor mai face semne si minuni, ci vor petrece nestiuti si necunoscuti, în smerenie".
4. Un ucenic a întrebat: Parinte, ce va sa zica aceea ca ceea ce va veni "nu a mai fost de la începutul lumii pîna acum"? Pai nu vezi, a zis, ca lumea întreaga e un Pitesti [e vorba de "reeducarea" de la Pitesti] urias? Daca pîna acum slugile diavolului au vrut sa ne lepadam de credinta, de Adevar, ceea ce va urma va fi satanizarea omului. Acum e înca o oarecare pace. Dar vor veni zile cînd se vor stradui din toate puterile sa îndraceasca, sa satanizeze omul. Si ei stiu de acum cum s-o faca. Si cine si cît se va putea împotrivi îndracirii fortate? Aceasta este plinirea cuvîntului pe care l-a zis Mîntuitorul: "Caci va fi atunci strâmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii pâna acum si nici nu va mai fi. Si de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scapa nici un trup, dar pentru cei alesi se vor scurta acele zile" (Matei 24: 21-22).
5. Cineva i-a zis: Parinte, am ispite, ce sa fac? A zis Batrînul: Cere de la Dumnezeu sa-ti mai adauge. Aceasta este Crucea. Nu cere sa ti se ia, ci sa ti se mai adauge. Ca sa meriti Învierea.
6. O ucenica, mama unui baiat si insarcinata cu al doilea copil, ii marturiseste Parintelui ca acum sarcina i se pare mult mai putin dificila fata de precedenta; Parintele ii raspunde: "asta pentru ca primul a fost baiat si vrasmasul s-a luptat cu mai multa indarjire, ca nu cumva sa ajunga unul in plus la Taina Hirotoniei". Dupa cateva luni, femeia a nascut o fetita.
De ce existenţa Părintelui Iustin Pârvu ne pune în faţa unui proces de conştiinţă?
Pentru că destinul său se identifică cu cel al neamului nostru. Prigoana, năpasta, loviturile, foamea, frigul, arşiţa, obida i-au transfigurat în fiinţă Chipul lui Dumnezeu, toate acestea au stimulat iubirea de oameni, înţelegerea, iertarea şi nu au dat loc răzbunării, blestemului sau urii.
Pentru Părintele Iustin viaţa înseamnă sacrificiul părţii faţă de întreg, a singularului faţă de social şi ne duce cu gândul la rugăciunea: "Îţi mulţumesc Doamne, că mi-ai oferit onoarea să sufăr pentru Neamul meu" aşa cum spunea Petre Ţuţea (cu care a stat în închisorile politice). "Viaţa este un mijloc, un moment auxiliar. În clipa în care faptul ei ar fi absolutizat, în clipa în care viaţa ar deveni totul, ea ar sărăci până la desfiinţarea spirituală a subiectului trupesc şi moral pe care-l veşniceşte" (Max Scheller). Părintele Iustin revarsă peste noi înveşnicirea. "Sunt înfrângeri şi sunt sacrificii care trezesc un neam la viaţă după cum sunt biruinţe dintre acelea care-l adorm" (Nicolae Iorga).
Generaţiile actuale au crescut cu spectrul fricii - nu am avut MODELE. S-au cultivat în noi toate acele trăsături care compromit sentimentul de demnitate. Cinstea e do-vadă de slăbiciune. Adevărul este semn "al slabei minţi". Holocaustul asupra românilor a ucis mai mult decât oameni - a ucis dorinţa de a trăi frumos, a ucis lumina adevărului. Conştiinţa românească a suportat un proces de auto-surpare prin subminarea sistematică a logicii evolutive a valorii interioare omeneşti - a spune adevărul înseamnă o vină pentru care poţi plăti cu o pedeapsă aspră. Ameninţarea există şi persistă. Sintagma: "Ce foloseşti dacă spui adevărul?" îşi are şi acum o aplicabilitate dureroasă. Pentru că nu se poate conştientiza că ascunderea adevărului duce la involuţie, amplifică răul. Ne-am obturat încrederea în utilitatea angajării într-un concurs al valorilor.
Şi totuşi mai există în România oameni. Îi găsim în locuri modeste, nesemnificative, sătui să meargă împotriva curentului, cuminţiţi în entuziasmul lor de nenumăratele lovituri ale prostiei şi platitudinii mediocrităţii, sau ieşind din subsolurile închisorilor ca nişte spectre ale dreptăţii şi sfinţeniei.
Care este modelul de român pe care am vrea să-l venerăm, să fim mândri că există, acel om la care să ne întoarcem mereu pentru a găsi izvoarele binelui şi adevărului sublim, pentru a ne curăţi, lumina şi desăvârşi? Există. Trebuie doar să-i căutăm, să-i descoperim şi să primim marea bogăţie de spirit şi lumină pe care ei o revarsă spre noi - IATĂ OMUL!
Cine este Părintele Iustin PÂRVU?
"Sunt un om liber şi fac ce vreau. Nu mă tem de oameni." Această sintagmă rostită de Părintele Iustin în faţa anchetatorilor comunişti l-a costat 5 ani de puşcărie grea pe lângă cei 12 pe care îi făcuse deja. În acest context libertatea îşi contura definiţia ca "starea de libertate de păcat" cum spunea un alt mare stâlp al spiritualităţii şi demnităţii româneşti - Părintele Arsenie Boca şi singura teamă era cea de Dumnezeu pentru că este singura născută din iubire care nu perverteşte sufletul, cealaltă frică, (de oameni) este expresia deformării interioare a conştiinţei cu urmări distrugătoare.
Părintele Iustin, Stareţul Mânăstirii Petru Vodă, s-a născut în satul Petru Vodă la 10 februarie 1919 într-o familie de ţărani munteni şi a crescut împreună cu cinci fraţi şi două surori. La 17 ani a intrat în viaţa monahală la Schitul Durău mânat de o chemare sublimă spre cele sfinte. Plaiurile nemţene, încărcate de rugăciune şi fapte de vitejie ale strămoşilor noştri, au sculptat în sufletul său matricea valorilor fundamentale ale neamului neîngăduind, peste timp, a face vreo concesie sau a cădea din această formă pecetluită de Dumnezeu în sufletul său curat.
Un chip de o seninătate siderală te întâmpină cu o privire caldă şi în acelaşi timp pătrunzătoare. Trăsăturile fine, delicate, ţinuta sprintenă şi elegantă, fac din Părintele Iustin o prezenţă care încântă şi bucură de la prima vedere. Dar ce ne farmecă este imensa lumină cu care ne învăluie prezenţa sa. Este greu de tradus în cuvânt această trăire de bucurie şi teamă, de fericire şi rigoare severă, de putere autoritară şi duioşie tandră, de sobrietate pioasă şi zâmbet şugubăţ, împăciuitor, de simplitate şi imensă generozitate. Toate te cuprind şi rămâi cu o comoară în suflet pe care vei încerca mereu să o meriţi pentru că ţi-a fost dăruită fără vreo condiţie, fără preţ, nemărginită.
Viaţa Părintelui se prefigurează între realitate şi transcendent, între momente limpezi a căror asprime te cutremură neîndrăznind să te compari a fi într-o situaţie asemănătoare datorită grozăviei suferinţelor trăite, şi momente de sublim înălţător când însuşi Dumnezeu a pus mâna Sa Atotputernică peste cel aflat în grea cumpănă, ocrotindu-l împreună cu fraţii săi întru suferinţă şi martiriu. Oamenii din Munţii Neamţului ştiu multe despre Părintele Iustin. Este atât de iubit şi respectat încât la rostirea numelui său eşti imediat ajutat şi îndrumat. Se po-vesteşte că în anul cumplit al foametei - 1946, Părintele, care era diacon atunci, împreună cu preotul Pantelimon de la Schitul de la Viaduct, au pornit cu Icoana Sfintei Ana într-un pelerinaj peste pământurile arse de seceta prelungită. Slujbele lor întâmpinau disperarea şi jalea şi lăsau în urma lor ploaia şi bucuria. S-au strâns, din satele prin care au trecut, mii de oameni care i-au urmat într-o pioasă şi curată recunoştinţă. Acel convoi al speranţei şi credinţei a supărat autorităţile comuniste care l-au luat în vizor suspectându-l şi chiar acuzându-l pe Părintele Iustin de "agitaţie mistică".
Dar calvarul abia de acum începea. În târgul Romanu-lui unde urma cursurile seminarului, Părintele a fost arestat în anul 1948 pentru vina de a fi făcut parte din Mişcarea Legionară.
Înainte de toate trebuie clarificat, "sine ira et studio" (fără ură şi părtinire), ceea ce a însemnat, pentru tineretul de atunci, gruparea politică care nu a fost un partid, dar care a avut o doctrină şi a cucerit sufletele români-lor dornici de a-şi păstra ţara lor neîntinată de cancerul comunist. A defini această mişcare este o îndrăzneală. De ce? Pentru că ea a adus sublimul ceresc în inimile româneşti umplându-le de speranţă şi încredere în "Forma cea mai înaltă a geniului românesc." "Profunzimea ei este atât de mare încât ni-meni nu o poate pătrunde, raţional nu o încape" (Sunt cuvinte rostite cu evlavie şi har, cu lacrima sufletului ofrandă adevărului de Părintele Iustin Pârvu în 15 August 2000 la Mânăstirea Petru Vodă.). Este nevoie şi de suflet pentru a întregi cunoaşterea - şi acest suflet era sufletul românesc umilit, lovit, scuipat, schingiuit şi răstignit pentru adevăr. Câţi dintre noi pu-tem duce această cruce aşa cum au dus-o cei ce au crezut cu adevărat în acest ideal? Iată de ce este o îndrăzneală să rosteşti măcar aşa un crez! Mai întâi este necesar a o scoate din bălăcăreala în care a fost târâtă de o duşmănie diabolică străină fiinţei româneşti. Noi românii nu avem voie să ne trădăm trecutul ci, pentru a continua să existăm, trebuie să ni-l asumăm. "Dar nu trebuie să deznădăjduim, dacă nu suntem cum se cuvine să fim. Răul este că ai păcătuit, omule! Dar de ce nedreptăţeşti pe Dumnezeu şi-L socoteşti neputincios din neştiinţă?" (Filocalia, vol. V - Petru Damaschin, Învăţături Duhovniceşti, pag. 132.)
Părintele Iustin a început Golgota lui la închisoarea din Roman unde a fost anchetat împreună cu alţi 68 de oameni, timp de o lună, în podul securităţii cu "dulăii la gâtul nostru, întinşi cu faţa în jos". Iată ce spune părintele despre acele momente terifiante: "Prima parte a temniţei a fost cu mult zăduf, nu-ţi dădeai seama de ce eşti acolo; dar să-ţi dai seama că nu mai eşti nimic şi să te gândeşti ce vei face - ce ai de apărat!…" Părintele avea de apărat chiar fiinţa neamului nostru asemeni miilor de români care nu au cedat supliciului care desfiinţează substanţa primă a fiinţei - sufletul. Ei nu ne-au vândut sufletul, ci ni l-au ocrotit cu preţul vieţii. Ştim noi, oare, să ne păstrăm sufletul? Ajută-ne, Doamne, să nu ne vindem sufletul, asemeni lui Iuda, pe o pungă de galbeni!
A urmat momentul procesului la Suceava. Acesta s-a ţinut în interiorul închisorii numai în timpul nopţii. Lumina zilei nu ar fi suferit atâta josnicie a înscenării unor vinovăţii care erau de fapt cea mai legitimă şi firească atitudine de om şi de român. Dar atunci nimic nu mai era normal. Poate era "ruşinea" judecătorilor, care în zelul lor, au dat condamnări atât de mari încât s-a sesizat şi Gheorghiu Dej. Erau aceiaşi care-i condamnaseră pe comunişti în anii 1941-1945 şi sperau, în van, că aceştia vor uita comportamentul lor. În final, părintele a primit 12 ani şi a plecat într-un trist convoi care avea în ultimul vagon, ca deţinuţi, tocmai pe zeloşii judecători. Se îndreptau spre închisoarea Aiud. Undeva, spre Ilva Mică, se zărea un apus de soare pe care cei 80 de deţinuţi înghesuiţi în fie-care vagon, l-au privit pe rând. Peisajul acesta era, poate, o urmă de consolare în atmosfera înăbuşitoare din acele vagoane ale calvarului.
Privirea Părintelui Iustin se îndreaptă cu o uşoară nostalgie spre acele vremuri. O pace gravă se lasă peste chili-a modestă în care pădurea de brazi trimite o boare răcoroasă şi soarele care apune lasă să cadă peste noi o lacrimă de sânge care ne înfioară. Parcă am vrea ca părintele să nu îşi mai amintească din suferinţele trăite. Inimile noastre sunt cutremurate de imaginile groteşti ale închisorilor, ale celulelor îngheţate, ale schingiuirilor de neînchipuit care măcinau ca nişte mori ale iadului tinereţea, elanurile, iubirile, vieţile unei generaţii de români vinovaţi de a fi fost fii ai acestor pământuri ale Grădinii Maicii Domnului.
Ce noroc că începe slujba de seară. Rugăciunea călugărilor se revarsă peste poiana în care se ridica mândră Mânăstirea Sfinţilor Arhangheli şi o mângâiere nevăzută ne aduce din nou liniştea în suflete.
A doua zi păşim cu sfială, după o îndelungată aştepta-re, în chilia Stareţului. Părintele este "îngropat în popor", după spusele unui prieten apropiat, adică din zori şi până seara dar şi o bună bucată din noapte, Părintele ascultă necazurile oamenilor. Le alină durerile, le dăruieşte har şi sprijin; sfatul înţelept le arată calea dreaptă. Păsurile lor sunt înfăţişate în faţa lui Dumnezeu prin pomenire zilnică cu multă credinţă, în biserică, la Sfintele Slujbe. Dar nu numai atât, ci ei primesc şi un pat pentru a se odihni şi mâncare pe gratis. Niciodată părintele nu osteneşte să asculte păsul omului, vin cu miile la el, nu mai are timp nici pentru a gusta ceva din bucatele pregătite. Mai întâi de toate sunt oamenii şi necazurile lor. Şi mângâierea lui nu e puţin lucru.
Ne-am strecurat în chilia mică, îngenunchem cu smerenie în faţa Părintelui şi îl rugăm să ne mai povestească din odiseea infernului pe care a trăit-o. Ne pomenim la închisoarea Aiud împreună cu un fost ministru al transporturilor şi un general, fost ataşat militar la Paris. Portretele lor sunt jalnice, stăteau de 2 ani acolo şi deja urmele dezumanizării prin tratamentul aplicat acestor oameni îşi arătau spectrul: pielea căzută, feţele trase, foamea atroce făcea ca un cartof furat să fie o mare victorie. Toate acestea erau argumente grăitoare pentru regimul ce avea să-l înfrunte şi părintele timp de doi ani şi jumătate aici şi mulţi alţi ani în alte locuri la fel de terifiante.
Mare noroc a fost pentru Părintele că, la terminarea acestei perioade la Aiud, a scăpat de o iminentă trimitere la Piteşti, căruia i se dusese vestea şi în străinătate. Cercurile democratice ale lumii s-au sesizat făcând presiuni asupra autorităţilor comuniste să oprească nelegiuirile asupra deţinuţilor politici. Şi aşa a ajuns Părintele Iustin la minele de plumb de la Baia Sprie în urma unui ordin oficial care prevedea trimiterea acestor deţinuţi la munci (acele munci care să asigure totuşi acelaşi scop ca la Piteşti, exterminarea, desfiinţarea acelor români care, prin modul lor de a fi, prin credinţa în Dumnezeu şi în valorile fundamentale ale vieţii, prin exemplul lor deranjau procesul de dezumanizare şi mancurtizare a neamului românesc, adică anihilarea noastră ca popor).
A învăţat repede meseria de miner. Fostul ministru al minelor era şi el deţinut şi s-a putut organiza o muncă eficientă în ciuda tuturor încercărilor de a se face imposibilă supravieţuirea în acel loc. La început, civilii care lucrau la abataje îi priveau ca pe nişte criminali odioşi, instruiţi fiind să nu vorbească niciodată cu ei şi miliţienii aveau aceeaşi atitudine. Informatorii, dintre civili dar şi dintre deţinuţi (unul fusese "jandarm vechi al lui Antonescu":), creau o atmosferă de neîncredere şi mai mare.
Cu timpul au început să-şi mai schimbe atitudinea. Într-o dimineaţă deţinuţii au găsit un miliţian căzut între abataje lovit fiind de o roabă în faţa puţului. Era aproape mort. Deţinuţii i-au dat un prim ajutor salutar (ar fi putut să-l lase acolo şi ar fi murit imediat). Au anunţat paza şi a fost transportat la spital. În urmă au fost imediat acuzaţi că ei ar fi încercat să-l suprime. Mare a fost mirarea tuturor când, miliţianul revenindu-şi, a povestit că dacă nu ar fi fost scos de unde căzuse singur lovit de un bolovan, la prima mişcare a abatajului ar fi murit. De atunci atitudinea faţă de deţinuţi s-a schimbat simţitor.
După această întâmplare civilii au început să aducă, pe ascuns, cărţi şi ziare, vin şi câte o bucăţică de pâine (acestea au fost strânse cu mare grijă de preoţi (dintre deţinuţi) pentru sfânta împărtăşanie). Un informator a pârât şi civilii milostivi au dispărut - au fost şi ei condamnaţi.
La începutul şutului, noaptea, se făceau rugăciuni. Din cei 5-6 deţinuţi unul rămânea la intrare şi se ruga, fiecare lăsa câte o rugă pentru cei dragi de acasă, pentru copii, pentru părinţi, pentru soţii şi pentru ocrotirea lor în acel loc deosebit de periculos. Se spuneau acatiste, paraclise, psalmi. Părintele ne spune: "Rugăciunile în adâncuri erau cele mai puternice şi…trăitoare rugăciuni".
Într-un an, de Sfintele Sărbători ale Paştilor s-a organizat de către deţinuţi Slujba de Înviere. Era o mare îndrăzneală. Nimic nu supăra mai tare pe aceste personaje apocaliptice care întruchipau gardienii şi oficialii închisorii decât pomenirea lui Dumnezeu şi rugăciunile.
Părintele ne povesteşte cum au improvizat din 30 de sfredele - 30 de clopote şi, la semnal, s-au adunat vreo 30-40 de deţinuţi. S-a început Sfânta Slujbă de Înviere. În noaptea adâncurilor (la 40 de metri sub pământ) s-a înălţat mai sus ca oricând ruga de mare taină…"În zeghe, în şanţuri cu apă acidă, cu târnăcoapele în mâini au trăit cea mai frumoasă Înviere bine primită la Dumnezeu", şi… Lumina a venit. Ca o minune, până la terminarea Slujbei, nimeni nu a sunat pe securiştii de sus şi nimic nu a tulburat acel moment de graţie de la Dumnezeu. "Hristos a înviat!" a răsunat de la unii la alţii, pentru câteva clipe deţinuţi şi gardieni erau toţi unul, fără deosebire s-au salutat creştineşte. Uitând parcă de groteasca misiune de călăi, gardienii nu au putut opri harul să vină peste ei toţi - fraţi învrăjbiţi de forţele întunecate ale răului. Pentru o clipă acesta fusese îngenunchiat şi lumina iubirii le-a încălzit inimile tuturor… Afară au fost întâmpinaţi cu mitraliere şi paradoxal, au fost ţinuţi doar două zile "sub cheie".
În faţa duşmăniei şi urii românii au răspuns cu iubire. S-au rugat şi se roagă şi acum pentru călăii lor. Bine că neamul nostru mai are oameni. Ei sunt. Mai sunt izvoare prin care sfinţenia aduce mântuire pentru noi. Ei sunt de veghe şi ne ajută aici sau în ceruri. Harul lor ne dă putere şi demnitatea de a înfrunta răul din noi şi cel din afara noastră. Pe aceşti oameni îi putem numi: Ilie Cleopa, Arsenie Boca, Dumitru Stăniloaie, Constantin Galeriu, Teofil Părăian, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu şi mulţi alţii pe care îi putem întâlni la Petru Vodă, la Pângăraţi, la Sâmbăta de Sus, la Techirghiol sau oriunde în "Ţara de tămâie şi cer". "Dar noi nu suntem visători ci lucrători ai lui Dumnezeu. Ţara trebuie simţită şi sfinţită - prin noi oamenii care să fim mai buni, mai smeriţi, mai credincioşi, mai harnici şi să făurim Ţara visurilor noastre" (Părintele Teofil Părăian - fragment dintr-un discurs ţinut la TVR alături de o serie de politicieni, 22 August 2000).
Sunt fapte care ne obligă - atât cele din 1989, cât şi cele care se adună mergând mai înapoi în timp… Riscăm să ne risipim în neant. Merităm să fim aruncaţi la groapa de gu-noi a omenirii dacă vom continua să scuipăm în icoanele care ne veghează. Este important să învăţăm din lecţia istoriei - atât cea anterioară dictaturii comuniste, cât mai ales din "istoria noastră recentă."
În fiecare din noi există şi bine şi rău depinde pe ce poziţie te aşezi - iată pilda fiului risipitor - părintele s-a bucurat că s-a reîntors şi nu a mai luat seama la ceea ce făcuse bine sau rău (dar pe care nu-l mai avea). Este de ajuns să ne recunoaştem în noi răul şi el nu mai există - aşa ne învaţă marii înţelepţi. Dar nu putem fi mai buni dacă nu ne şi silim de a ne face mai buni - "bunătatea nu vine aşteptând-o ci vine realizând-o", spunea un mare duhovnic al nostru.
Există în fiecare român un dor de lumină, de libertate, de adevăr. Când omul este liber devine creativ. El transformă lumea prin idei noi care revoluţionează gândirea şi viaţa dând consistenţă timpului.
"Veniţi copii să vă binecuvântez!"
Ne despărţim de Părintele Iustin cu o mare tristeţe care este în acelaşi timp o mare fericire, fericirea de a fi stat în preajma sa, de a fi primit lumina sa dumnezeiască. Să ne trăiţi Părinte Iustin mulţi ani înainte! Să ne ajutaţi să ne regăsim pe noi înşine români şi creştini deopotrivă uniţi şi demni.
Să ne folosim sufleteşte şi să rugăm pe Domnul să ne ţină duhovnicii!
Rugaciunea de Joi
Mareste imaginea.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiule si Cuvantul lui Dumnezeu Tatal, care in ziua de astazi ai luat Cina cea de pe urma, cu ucenicii Tai, si cu mare umilinta ai spalat picioarele lor, si ale ucenicului care Te-a vandut! Apoi, luand paine si vin in mainile Tale Cele Sfinte si binecuvantandu-le cu puterea Ta cea Dumnezeiasca, le-ai facut insusi Trupul si Sangele Tau, cu care i-ai impartasit zicand: 'Luati, mancati si beti, ca acestea sant Trupul si Sangele Meu, pentru ca sa se ierte pacatele voastre.' Cela ce tot in ziua aceasta Te-ai inaltat la cer si ai sezut de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatalui Tau, sa imparatesti impreuna cu El in veci, ca Unul-Nascut Fiul Sau preaiubit.
Rogu-Te deci, pentru rugaciunile ucenicilor Tai, iarta pacatele noastre, ale tuturor, ale celor vii si ale celor raposati. Da-mi, Doamne, lacrimi fierbinti, ca sa-mi plang pacatele. Darul Tau cel curatitor, care a spalat picioarele ucenicilor Tai, sa spele si sa curateasca inima si sufletul meu, ca asa, cu vrednicie, cu curatie si cu umilinta sa ma impartasesc cu Sfintele Tale Taine, acum si in timpul mortii mele, iar in ora despartirii mele, cu bucurie sa se suie sufletul meu la Tine, fara de nici o frica, intrebare sau impiedicare sa trec vamile vazduhului, intrand in marirea Ta cea cereasca. Ajuta-mi, Doamne, ca sa Te maresc in veci, sa ma inchin Numelui Tau Celui Sfant. Amin.
Mareste imaginea.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiule si Cuvantul lui Dumnezeu Tatal, care in ziua de astazi ai luat Cina cea de pe urma, cu ucenicii Tai, si cu mare umilinta ai spalat picioarele lor, si ale ucenicului care Te-a vandut! Apoi, luand paine si vin in mainile Tale Cele Sfinte si binecuvantandu-le cu puterea Ta cea Dumnezeiasca, le-ai facut insusi Trupul si Sangele Tau, cu care i-ai impartasit zicand: 'Luati, mancati si beti, ca acestea sant Trupul si Sangele Meu, pentru ca sa se ierte pacatele voastre.' Cela ce tot in ziua aceasta Te-ai inaltat la cer si ai sezut de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatalui Tau, sa imparatesti impreuna cu El in veci, ca Unul-Nascut Fiul Sau preaiubit.
Rogu-Te deci, pentru rugaciunile ucenicilor Tai, iarta pacatele noastre, ale tuturor, ale celor vii si ale celor raposati. Da-mi, Doamne, lacrimi fierbinti, ca sa-mi plang pacatele. Darul Tau cel curatitor, care a spalat picioarele ucenicilor Tai, sa spele si sa curateasca inima si sufletul meu, ca asa, cu vrednicie, cu curatie si cu umilinta sa ma impartasesc cu Sfintele Tale Taine, acum si in timpul mortii mele, iar in ora despartirii mele, cu bucurie sa se suie sufletul meu la Tine, fara de nici o frica, intrebare sau impiedicare sa trec vamile vazduhului, intrand in marirea Ta cea cereasca. Ajuta-mi, Doamne, ca sa Te maresc in veci, sa ma inchin Numelui Tau Celui Sfant. Amin.
CANON DE RUGĂCIUNE LA VREME DE NECAZURI
Cântarea 1:
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Adeveritu-s-au cuvintele Tale, Mântuitorule, căci ne-ai spus mai înainte despre greutăţile prin care vom trece, dar ne-ai şi învăţat să stăm împotriva lor cu bărbăţie: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”. O, sfântă îndrăzneală care dai putere iubitorilor de Hristos şi ruşinezi lumea iubitoare de plăceri!
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând strigăm către Tine: Scoate din stricăciune vieţile noastre, Mult-Milostive!
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Adame, Adame, de ce ai căzut? De ce ai ales neascultarea? Vai nouă, să plângem şi să ne tânguim, că suntem următori căderii sale. Degrab să alergăm, fraţilor, la milostivul Dumnezeu, singurul care poate să ne izbăvească.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Icoană a răbdării zugrăvită de Dumnezeu se descoperă Dreptul Iov celor ce caută în Sfânta Scriptură mărgăritare duhovniceşti. Că fiind cel mai slăvit dintre semenii săi, nu a hulit când a pierdut bunătăţile ce le avea, ba încă a ajuns să şadă plin de bube pe mormanele de gunoi, ca unul dintre cei loviţi de mânia cerească. Şi Dumnezeu, văzând credinţa sa, i-a făcut parte de bogăţii mai mari decât cele pe care le pierduse prin pizma diavolului.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău Acoperământ! Să salte inimile noastre simţind ocrotirea ta, să prindă putere cei slăbiţi şi cei deznădăjduiţi să capete nădejde.
Cântarea a 3-a:
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
„Adevărat grăiesc vouă: dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.” Şi iarăşi ne-ai zis: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide.” Unde este credinţa noastră când ne plângem că nu suntem ascultaţi? Poate cineva să spună că a cerut cu umilinţă cele de folos şi nu le-a primit? Să nu fie.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Întăreşte-ne, Doamne, cum i-ai întărit pe sfinţii Tăi care s-au aflat în încercări mai grele decât ale noastre. Luminează-ne, sfinţeşte-ne şi ne miluieşte Tu, Cel ce ai făgăduit că vei fi cu robii Tăi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
„Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme”, ne învaţă Dreptul Solomon, picurând în sufletele noastre razele înţelepciunii. Oare avem priceperea să vedem în încercările prin care trecem dragostea lui Dumnezeu? Căci de nu vom vedea-o pe aceasta, înseamnă că ne îndoim de purtarea Sa de grijă pentru noi.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
L-a biruit David pe Goliat! Cel slab l-a biruit pe cel tare, pe sângerosul uriaş! Şi tot aşa fiecare dintre creştinii care au nădejde în Dumnezeu vor birui viforul necazurilor, căci neputinţele lor vor fi acoperite de dumnezeiescul har.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Izvorul minunilor tale, Împărăteasă de Dumnezeu Născătoare, curge neîncetat spre bucuria poporului creştinesc; bolnavii se vindecă, morţii înviază, cei aflaţi în primejdii se izbăvesc. Arată-ţi şi de această dată milele tale, Născătoare de Dumnezeu, ca să nu pierim din pricina păcatelor noastre.
Cântarea a 4-a:
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
„Voi să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea şi să nu fiţi îngrijoraţi, căci toate acestea păgânii lumii le caută; dar Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi nevoie de acestea. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, şi toate acestea se vor adăuga vouă”. Aşa ne-a poruncit Hristos, iar de vom căuta mai întâi cele ale lumii, în care se desfată vremelnic sufletele noastre, atunci Împărăţia se va lua de la noi, şi ne aşteaptă osânda veşnică.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Doamne, Cel ce ai înmulţit pâinile şi peştii în pustie, săturând mii de oameni, Care poţi să ne dăruieşti toate cele de care avem nevoie şi de care ai îngăduit să fim lipsiţi pentru încercarea credinţei noastre, arată şi acum milele Tale şi plineşte toate lipsurile noastre.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Zece leproşi au luat vindecare minunată, dar numai unul a ştiut să aducă mulţumire pentru ea. Peste mulţime de oameni se revarsă binefacerile lui Dumnezeu, dar numai puţini ştiu să mulţumească pentru ele.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Sfinte Ierarhe Nicolae, păstorule al Mirelor Lichiei, roagă-te Milostivului Dumnezeu ca ori de câte ori ne lipsesc cele de trebuinţă să le primim prin mijlocirile tale, de care s-au folosit cele trei fete sărace pe care le-ai îndepărtat de păcatul nelegiuitei împreunări.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Veacuri întregi creştinii au trecut prin greutăţi fără număr, dar ori de câte ori ţi-au cerut ocrotirea nu au rămas fără răspuns, Maica noastră. Chiar şi atunci când nu se vede nici o lumină, când totul pare că s-a năruit, mijlocirea ta dărâmă zidurile potrivnice şi dăruieşte credincioşilor toate cele de trebuinţă.
Cântarea a 5-a:
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Greu este cuvântul Tău, Iubitorule de oameni, când spui ucenicilor Tăi: „Veţi fi daţi şi de părinţi şi de fraţi şi de neamuri şi de prieteni, şi vor ucide dintre voi, şi veţi fi urâţi de toţi, pentru numele Meu. Şi păr din capul vostru nu va pieri. Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre”.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Cel ce ai binecuvântat nunta din Cana Galileii, Cel ce binecuvântezi în chip minunat înţelegerea şi iubirea frăţească dintre oameni, adu pacea Ta în familiile creştine, alungând de la ele toată tulburarea, toată mânia, toată neînţelegerea, ca astfel familiile să fie mici biserici, şi nu adunări idoleşti, cum unelteşte neruşinatul diavol.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Mucenicie este să fim prigoniţi de unii pe care îi purtăm în inimile noastre, de cei pentru întoarcerea cărora Îţi înălţăm fierbinţi rugăciuni. Tu, Doamne, l-ai scăpat pe dreptul Iosif de moartea pe care i-o pregătiseră fraţii lui şi mai pe urmă ai rânduit chiar ca aceştia să nu poată trăi fără ajutorul său; noi credem Ţie că orice suferinţă îşi are roada ei, că nici o rugăciune nu rămâne neauzită.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Sfinte Mucenice Iacob Persul, ai lepădat dreapta-credinţă şi ai jertfit idolilor, dar maica ta şi femeia ta ţi-au stat împotrivă şi te-au mustrat pentru aceasta. Iar tu, venindu-ţi în fire, L-ai mărturisit cu tărie pe Hristos, şi pentru aceasta ai suferit dureri de neînchipuit, căci prigonitorii ţi-au tăiat pe rând toate mădularele. Te rugăm, sfinte al lui Dumnezeu, ai grijă de toţi cei pe care iubirea acestei lumi îi ţine departe de mântuire şi întoarce-i pe calea cea bună pe care tu însuţi ai fost întors.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Ceea ce cu înţelepciune ai mijlocit în chip minunat împăcarea dintre Sfântul Chiril, luminătorul Alexandriei, şi Sfântul Ioan Gură de Aur, care ai gonit vrăjmăşia şi neînţelegerea dintre creştinii care ţi-au cerut aceasta, care ai adus pacea în familiile ce stăteau să se destrame, adu liniştea cea binecuvântată în vieţile noastre, ale celor ce suntem încercaţi de răutatea oamenilor şi a îngerilor căzuţi.
Cântarea a 6-a:
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Să luăm aminte la povaţa Sfântului Pavel, Apostolul neamurilor, care a trecut prin încercări mai grele decât ne putem închipui: „Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda”.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Vezi, Doamne, durerea noastră, vezi tulburarea care ne-a cuprins. Dă-ne putere să ne ridicăm degrabă şi să lepădăm de la noi duhul întristării şi al necredinţei. Înmulţeşte-ne credinţa, sporeşte-ne dragostea, dăruieşte-ne răbdare şi nădejde, ca la trecerea din această viaţă să putem gusta din bunătăţile pe care le-ai pregătit aleşilor Tăi.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
„Din nimic nu avem noi mai mult de câştigat decât din suferinţe şi pătimiri”, mărturisea dumnezeiescul Ioan Gură de Aur împotriva celor care credeau că pot merge pe calea mântuirii fără să cunoască poticnirile. Cum dar vom lepăda noi calea cea strâmtă, când duce la odihna veşnică? Cum vom părăsi lupta, dacă vrem să primim nestricăcioasa cunună?
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Precum stăteau coroanele pe capetele împăraţilor, aşa stătea Duhul Sfânt peste Sfântul Alexie, omul lui Dumnezeu. Să înţelegem dar că nici sărăcia, nici foamea şi nici setea nu pot fi piedică pentru cei pe care încercările îi arată următori sfinţilor; şi pe aceştia Domnul îi va răsplăti cu prisosinţă, aşezându-i la loc de cinste în curţile Sale.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Preasfântă Fecioară, izgoneşte toată mâhnirea, întristarea şi toată ispita de la noi, păcătoşii tăi robi, şi îndeamnă cugetele noastre spre săvârşirea celor bineplăcute lui Dumnezeu, ca să te mărim cu credinţă şi cu dragoste.
Cântarea a 7-a:
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
„N-au trebuinţă de doctor cei sănătoşi, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă”, a spus şi ne spune cu blândeţe Mântuitorul Hristos, aşteptând pocăinţa noastră. Cine poate zice că nu este păcătos? Cine poate crede că nu are nevoie de pocăinţă? Numai cei mândri, pe care iubirea de sine îi ţine departe de Dumnezeu.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Preabunule Doamne, alungă de la noi duhul mândriei, duhul lăcomiei, duhul desfrâului, duhul răutăţii şi duhul deznădejdii, şi dăruieşte-ne darurile Duhului Sfânt: duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoştinţei, duhul temerii de Dumnezeu şi duhul bunei-credinţe.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Iubitori de plăceri precum locuitorii Sodomei şi ai Gomorei sunt astăzi cei care trăiesc departe de Biserică, şi noi în loc să vedem păcatele noastre ne mulţumim să credem că suntem mai drepţi decât ei, asemănându-ne fariseului din Evanghelie. Dar îndreptăţirea noastră nu este şi nu poate fi socotită drept pocăinţă, ci ne este cale a pierzării.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Sfinte Mare Mucenice Cipriane, care de la slujirea diavolilor ai venit la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, cu Sfânta Maria Egipteanca, desfrânata care a devenit înger în trup omenesc, şi cu David, care mai înainte a fost tâlhar, rugaţi-vă pentru noi dimpreună cu toţi cei care părăsind păcatul au urcat pe culmile sfinţeniei, ca să luăm desăvârşit dezlegare de păcate şi să trecem în caldă pocăinţă această viaţă trecătoare.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Cu dragoste i-ai adus pe mulţi la pocăinţă, Maică Sfântă, îndreptându-i să primească prin Taina Spovedaniei dezlegare de păcate şi dându-le putere în războiul duhovnicesc. Vezi, dar, greşelile noastre cele multe, şi roagă-te înaintea Fiului tău preaslăvit să ne dăruiască iertare de fărădelegile care ne apasă, făcându-ne părtaşi cetei celor care prin îndelunga răbdare a lui Dumnezeu s-au mântuit.
Cântarea a 8-a:
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Dar nepreţuit sunt pentru neamul creştinesc fericirile pomenite în Evanghelie, şi în vreme de ispită ne aducem aminte cum ne-ai binevestit: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”. Vom muri, fraţilor, la vremea rânduită de Dumnezeu, şi bine le va fi celor care se vor învrednici de veşnica mângâiere.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Miluieşte-ne, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu! Miluieşte-ne, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, după ce ai primit bătăi şi batjocuri ca mulţumire pentru dragostea pe care ne-ai arătat-o! Miluieşte-ne, Cel ce vei veni să judeci viii şi morţii, mântuieşte-ne!
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Chip al morţii sunt necazurile prin care trecem, căci ne îndeamnă să cugetăm la înfricoşătoarea osândă a păcătoşilor. Mai bine ne este nouă a suferi o vreme pe pământ decât a răbda dincolo chinuri fără sfârşit.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Să nu zăbovim a cere ajutorul de la cei care au murit lumii acesteia pentru a trăi pentru Hristos! O, Sfinţilor Apostoli, dimpreună cu ceata Arhiereilor, Cuvioşilor şi Drepţilor, cu Sfinţii doctori fără de arginţi şi cu ceilalţi Mucenici, cu toţi Sfinţii ştiuţi şi neştiuţi, rugaţi-vă Atotputernicului Dumnezeu să ne lumineze ca să punem început bun mântuirii noastre, lepădând de la noi toată minciuna şi păcatul.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfârşit creştinesc dăruieşte-ne nouă, Fecioară Preacurată, izbăvindu-ne de moartea năprasnică şi de celelalte primejdii pe care diavolul vrea să le abată asupra noastră.
Cântarea a 9-a:
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
„Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când treceţi prin diferite ispite”, ne-a spus Sfântul Apostol Iacov, care multe a pătimit pentru numele Tău, arătând şi răsplata celor care au răbdat fără să cârtească: „Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii pe care Dumnezeu a făgăduit-o celor care Îl iubesc pe El.”
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Slăvindu-Te, Îţi mulţumim Ţie, Doamne, căci nu treci cu vederea puţina noastră rugăciune, pe care Te rugăm să o primeşti ca pe cei doi bani ai văduvei. Nu ştim să ne rugăm Ţie cu zdrobire de inimă, nu ştim să ne arătăm mulţumitori pentru toate binefacerile arătate şi cu atât mai puţin pentru cele ascunse minţii noastre, dar recunoaştem înaintea Ta că suntem neputincioşi de nu ne vei întări, slabi de nu ne vei face îndrăzneţi. Miluieşte-ne, Doamne, că fără mila Ta pierim!
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Să ducem lupta cea bună, ca să auzim şi noi glasul cel preadulce: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
O, dumnezeieşti Stăpânii, Heruvimi, Serafimi, Domnii, Îngeri, Scaune, toate Căpeteniile şi preamărite Puteri şi Sfinţilor Arhangheli, dimpreună cu soborul tuturor Sfinţilor, apăraţi-ne de tot răul, de toată ispita şi necazul, şi rugaţi pe Stăpânul tuturor să ne mântuiască pe noi, cei cuprinşi de multe păcate.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea apărătoare a celor ce se roagă ţie şi Maică a nenumăratelor milostiviri arătate neamului omenesc. Ceea ce eşti mai sfântă decât toţi sfinţii şi mai grabnică în ajutor decât suntem noi în rugăciune, pe tine ceea ce eşti cu adevărat ocrotitoare a creştinilor te mărim.
Apoi se face otpustul
Cântarea 1:
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Adeveritu-s-au cuvintele Tale, Mântuitorule, căci ne-ai spus mai înainte despre greutăţile prin care vom trece, dar ne-ai şi învăţat să stăm împotriva lor cu bărbăţie: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”. O, sfântă îndrăzneală care dai putere iubitorilor de Hristos şi ruşinezi lumea iubitoare de plăceri!
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând strigăm către Tine: Scoate din stricăciune vieţile noastre, Mult-Milostive!
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Adame, Adame, de ce ai căzut? De ce ai ales neascultarea? Vai nouă, să plângem şi să ne tânguim, că suntem următori căderii sale. Degrab să alergăm, fraţilor, la milostivul Dumnezeu, singurul care poate să ne izbăvească.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Icoană a răbdării zugrăvită de Dumnezeu se descoperă Dreptul Iov celor ce caută în Sfânta Scriptură mărgăritare duhovniceşti. Că fiind cel mai slăvit dintre semenii săi, nu a hulit când a pierdut bunătăţile ce le avea, ba încă a ajuns să şadă plin de bube pe mormanele de gunoi, ca unul dintre cei loviţi de mânia cerească. Şi Dumnezeu, văzând credinţa sa, i-a făcut parte de bogăţii mai mari decât cele pe care le pierduse prin pizma diavolului.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău Acoperământ! Să salte inimile noastre simţind ocrotirea ta, să prindă putere cei slăbiţi şi cei deznădăjduiţi să capete nădejde.
Cântarea a 3-a:
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
„Adevărat grăiesc vouă: dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.” Şi iarăşi ne-ai zis: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide.” Unde este credinţa noastră când ne plângem că nu suntem ascultaţi? Poate cineva să spună că a cerut cu umilinţă cele de folos şi nu le-a primit? Să nu fie.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Întăreşte-ne, Doamne, cum i-ai întărit pe sfinţii Tăi care s-au aflat în încercări mai grele decât ale noastre. Luminează-ne, sfinţeşte-ne şi ne miluieşte Tu, Cel ce ai făgăduit că vei fi cu robii Tăi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
„Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme”, ne învaţă Dreptul Solomon, picurând în sufletele noastre razele înţelepciunii. Oare avem priceperea să vedem în încercările prin care trecem dragostea lui Dumnezeu? Căci de nu vom vedea-o pe aceasta, înseamnă că ne îndoim de purtarea Sa de grijă pentru noi.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
L-a biruit David pe Goliat! Cel slab l-a biruit pe cel tare, pe sângerosul uriaş! Şi tot aşa fiecare dintre creştinii care au nădejde în Dumnezeu vor birui viforul necazurilor, căci neputinţele lor vor fi acoperite de dumnezeiescul har.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Izvorul minunilor tale, Împărăteasă de Dumnezeu Născătoare, curge neîncetat spre bucuria poporului creştinesc; bolnavii se vindecă, morţii înviază, cei aflaţi în primejdii se izbăvesc. Arată-ţi şi de această dată milele tale, Născătoare de Dumnezeu, ca să nu pierim din pricina păcatelor noastre.
Cântarea a 4-a:
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
„Voi să nu căutaţi ce veţi mânca sau ce veţi bea şi să nu fiţi îngrijoraţi, căci toate acestea păgânii lumii le caută; dar Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi nevoie de acestea. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, şi toate acestea se vor adăuga vouă”. Aşa ne-a poruncit Hristos, iar de vom căuta mai întâi cele ale lumii, în care se desfată vremelnic sufletele noastre, atunci Împărăţia se va lua de la noi, şi ne aşteaptă osânda veşnică.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Doamne, Cel ce ai înmulţit pâinile şi peştii în pustie, săturând mii de oameni, Care poţi să ne dăruieşti toate cele de care avem nevoie şi de care ai îngăduit să fim lipsiţi pentru încercarea credinţei noastre, arată şi acum milele Tale şi plineşte toate lipsurile noastre.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Zece leproşi au luat vindecare minunată, dar numai unul a ştiut să aducă mulţumire pentru ea. Peste mulţime de oameni se revarsă binefacerile lui Dumnezeu, dar numai puţini ştiu să mulţumească pentru ele.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Sfinte Ierarhe Nicolae, păstorule al Mirelor Lichiei, roagă-te Milostivului Dumnezeu ca ori de câte ori ne lipsesc cele de trebuinţă să le primim prin mijlocirile tale, de care s-au folosit cele trei fete sărace pe care le-ai îndepărtat de păcatul nelegiuitei împreunări.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Veacuri întregi creştinii au trecut prin greutăţi fără număr, dar ori de câte ori ţi-au cerut ocrotirea nu au rămas fără răspuns, Maica noastră. Chiar şi atunci când nu se vede nici o lumină, când totul pare că s-a năruit, mijlocirea ta dărâmă zidurile potrivnice şi dăruieşte credincioşilor toate cele de trebuinţă.
Cântarea a 5-a:
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Greu este cuvântul Tău, Iubitorule de oameni, când spui ucenicilor Tăi: „Veţi fi daţi şi de părinţi şi de fraţi şi de neamuri şi de prieteni, şi vor ucide dintre voi, şi veţi fi urâţi de toţi, pentru numele Meu. Şi păr din capul vostru nu va pieri. Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre”.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Cel ce ai binecuvântat nunta din Cana Galileii, Cel ce binecuvântezi în chip minunat înţelegerea şi iubirea frăţească dintre oameni, adu pacea Ta în familiile creştine, alungând de la ele toată tulburarea, toată mânia, toată neînţelegerea, ca astfel familiile să fie mici biserici, şi nu adunări idoleşti, cum unelteşte neruşinatul diavol.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Mucenicie este să fim prigoniţi de unii pe care îi purtăm în inimile noastre, de cei pentru întoarcerea cărora Îţi înălţăm fierbinţi rugăciuni. Tu, Doamne, l-ai scăpat pe dreptul Iosif de moartea pe care i-o pregătiseră fraţii lui şi mai pe urmă ai rânduit chiar ca aceştia să nu poată trăi fără ajutorul său; noi credem Ţie că orice suferinţă îşi are roada ei, că nici o rugăciune nu rămâne neauzită.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Sfinte Mucenice Iacob Persul, ai lepădat dreapta-credinţă şi ai jertfit idolilor, dar maica ta şi femeia ta ţi-au stat împotrivă şi te-au mustrat pentru aceasta. Iar tu, venindu-ţi în fire, L-ai mărturisit cu tărie pe Hristos, şi pentru aceasta ai suferit dureri de neînchipuit, căci prigonitorii ţi-au tăiat pe rând toate mădularele. Te rugăm, sfinte al lui Dumnezeu, ai grijă de toţi cei pe care iubirea acestei lumi îi ţine departe de mântuire şi întoarce-i pe calea cea bună pe care tu însuţi ai fost întors.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Ceea ce cu înţelepciune ai mijlocit în chip minunat împăcarea dintre Sfântul Chiril, luminătorul Alexandriei, şi Sfântul Ioan Gură de Aur, care ai gonit vrăjmăşia şi neînţelegerea dintre creştinii care ţi-au cerut aceasta, care ai adus pacea în familiile ce stăteau să se destrame, adu liniştea cea binecuvântată în vieţile noastre, ale celor ce suntem încercaţi de răutatea oamenilor şi a îngerilor căzuţi.
Cântarea a 6-a:
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Să luăm aminte la povaţa Sfântului Pavel, Apostolul neamurilor, care a trecut prin încercări mai grele decât ne putem închipui: „Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda”.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Vezi, Doamne, durerea noastră, vezi tulburarea care ne-a cuprins. Dă-ne putere să ne ridicăm degrabă şi să lepădăm de la noi duhul întristării şi al necredinţei. Înmulţeşte-ne credinţa, sporeşte-ne dragostea, dăruieşte-ne răbdare şi nădejde, ca la trecerea din această viaţă să putem gusta din bunătăţile pe care le-ai pregătit aleşilor Tăi.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
„Din nimic nu avem noi mai mult de câştigat decât din suferinţe şi pătimiri”, mărturisea dumnezeiescul Ioan Gură de Aur împotriva celor care credeau că pot merge pe calea mântuirii fără să cunoască poticnirile. Cum dar vom lepăda noi calea cea strâmtă, când duce la odihna veşnică? Cum vom părăsi lupta, dacă vrem să primim nestricăcioasa cunună?
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Precum stăteau coroanele pe capetele împăraţilor, aşa stătea Duhul Sfânt peste Sfântul Alexie, omul lui Dumnezeu. Să înţelegem dar că nici sărăcia, nici foamea şi nici setea nu pot fi piedică pentru cei pe care încercările îi arată următori sfinţilor; şi pe aceştia Domnul îi va răsplăti cu prisosinţă, aşezându-i la loc de cinste în curţile Sale.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Preasfântă Fecioară, izgoneşte toată mâhnirea, întristarea şi toată ispita de la noi, păcătoşii tăi robi, şi îndeamnă cugetele noastre spre săvârşirea celor bineplăcute lui Dumnezeu, ca să te mărim cu credinţă şi cu dragoste.
Cântarea a 7-a:
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
„N-au trebuinţă de doctor cei sănătoşi, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă”, a spus şi ne spune cu blândeţe Mântuitorul Hristos, aşteptând pocăinţa noastră. Cine poate zice că nu este păcătos? Cine poate crede că nu are nevoie de pocăinţă? Numai cei mândri, pe care iubirea de sine îi ţine departe de Dumnezeu.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Preabunule Doamne, alungă de la noi duhul mândriei, duhul lăcomiei, duhul desfrâului, duhul răutăţii şi duhul deznădejdii, şi dăruieşte-ne darurile Duhului Sfânt: duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoştinţei, duhul temerii de Dumnezeu şi duhul bunei-credinţe.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Iubitori de plăceri precum locuitorii Sodomei şi ai Gomorei sunt astăzi cei care trăiesc departe de Biserică, şi noi în loc să vedem păcatele noastre ne mulţumim să credem că suntem mai drepţi decât ei, asemănându-ne fariseului din Evanghelie. Dar îndreptăţirea noastră nu este şi nu poate fi socotită drept pocăinţă, ci ne este cale a pierzării.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Sfinte Mare Mucenice Cipriane, care de la slujirea diavolilor ai venit la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, cu Sfânta Maria Egipteanca, desfrânata care a devenit înger în trup omenesc, şi cu David, care mai înainte a fost tâlhar, rugaţi-vă pentru noi dimpreună cu toţi cei care părăsind păcatul au urcat pe culmile sfinţeniei, ca să luăm desăvârşit dezlegare de păcate şi să trecem în caldă pocăinţă această viaţă trecătoare.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Cu dragoste i-ai adus pe mulţi la pocăinţă, Maică Sfântă, îndreptându-i să primească prin Taina Spovedaniei dezlegare de păcate şi dându-le putere în războiul duhovnicesc. Vezi, dar, greşelile noastre cele multe, şi roagă-te înaintea Fiului tău preaslăvit să ne dăruiască iertare de fărădelegile care ne apasă, făcându-ne părtaşi cetei celor care prin îndelunga răbdare a lui Dumnezeu s-au mântuit.
Cântarea a 8-a:
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Dar nepreţuit sunt pentru neamul creştinesc fericirile pomenite în Evanghelie, şi în vreme de ispită ne aducem aminte cum ne-ai binevestit: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”. Vom muri, fraţilor, la vremea rânduită de Dumnezeu, şi bine le va fi celor care se vor învrednici de veşnica mângâiere.
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Miluieşte-ne, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu! Miluieşte-ne, Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, după ce ai primit bătăi şi batjocuri ca mulţumire pentru dragostea pe care ne-ai arătat-o! Miluieşte-ne, Cel ce vei veni să judeci viii şi morţii, mântuieşte-ne!
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Chip al morţii sunt necazurile prin care trecem, căci ne îndeamnă să cugetăm la înfricoşătoarea osândă a păcătoşilor. Mai bine ne este nouă a suferi o vreme pe pământ decât a răbda dincolo chinuri fără sfârşit.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Să nu zăbovim a cere ajutorul de la cei care au murit lumii acesteia pentru a trăi pentru Hristos! O, Sfinţilor Apostoli, dimpreună cu ceata Arhiereilor, Cuvioşilor şi Drepţilor, cu Sfinţii doctori fără de arginţi şi cu ceilalţi Mucenici, cu toţi Sfinţii ştiuţi şi neştiuţi, rugaţi-vă Atotputernicului Dumnezeu să ne lumineze ca să punem început bun mântuirii noastre, lepădând de la noi toată minciuna şi păcatul.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sfârşit creştinesc dăruieşte-ne nouă, Fecioară Preacurată, izbăvindu-ne de moartea năprasnică şi de celelalte primejdii pe care diavolul vrea să le abată asupra noastră.
Cântarea a 9-a:
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
„Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când treceţi prin diferite ispite”, ne-a spus Sfântul Apostol Iacov, care multe a pătimit pentru numele Tău, arătând şi răsplata celor care au răbdat fără să cârtească: „Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii pe care Dumnezeu a făgăduit-o celor care Îl iubesc pe El.”
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Slăvindu-Te, Îţi mulţumim Ţie, Doamne, căci nu treci cu vederea puţina noastră rugăciune, pe care Te rugăm să o primeşti ca pe cei doi bani ai văduvei. Nu ştim să ne rugăm Ţie cu zdrobire de inimă, nu ştim să ne arătăm mulţumitori pentru toate binefacerile arătate şi cu atât mai puţin pentru cele ascunse minţii noastre, dar recunoaştem înaintea Ta că suntem neputincioşi de nu ne vei întări, slabi de nu ne vei face îndrăzneţi. Miluieşte-ne, Doamne, că fără mila Ta pierim!
Doamne, fie voia Ta, nu voia noastră!
Să ducem lupta cea bună, ca să auzim şi noi glasul cel preadulce: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
O, dumnezeieşti Stăpânii, Heruvimi, Serafimi, Domnii, Îngeri, Scaune, toate Căpeteniile şi preamărite Puteri şi Sfinţilor Arhangheli, dimpreună cu soborul tuturor Sfinţilor, apăraţi-ne de tot răul, de toată ispita şi necazul, şi rugaţi pe Stăpânul tuturor să ne mântuiască pe noi, cei cuprinşi de multe păcate.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea apărătoare a celor ce se roagă ţie şi Maică a nenumăratelor milostiviri arătate neamului omenesc. Ceea ce eşti mai sfântă decât toţi sfinţii şi mai grabnică în ajutor decât suntem noi în rugăciune, pe tine ceea ce eşti cu adevărat ocrotitoare a creştinilor te mărim.
Apoi se face otpustul
